Da așa se mânca în regimul Ceauşescu: o jumătate de pâine pe zi, un litru de ulei şi un kilogram de zahăr pe lună reprezentau rația românului. Puii vânduţi la alimentarele comuniste nu se deosebeau prea mult de o carcasă de porumbel. Nu toți o duceau greu, cei din securitate și președinții de partid aveau relații și întâetate. Dintre oamenii de rând erau și persoane care îşi făceau pile şi relaţii pentru a căpăta marfa ”pe sub mână”. Oamenii nu aveau voie să dețină provizii de alimente, acestea erau considerate speculă şi se pedepseau cu închisoarea.
Sub dictatura Ceauşescu, românii au supravieţuit mâncând cu porţia. Președintele Republicii Socialiste România se încăpăţânase să achite în avans datoria externă. Economie la buget s-a făcut luându-se de la gura poporului (a oamenilor de rând). Pâinea, zahărul şi uleiul se cumpărau doar pe cartelă şi doar de la alimentarele de cartier. În mediul rural traiul era mai greu. Se dădea mai puțină pâine, se interziceau tăierea de vite
Raţionalizarea pâinii era introdusă în 1982 şi a fost pregătită treptat de comunişti prin adoptarea mai multor legi cu scopul de a reduce porţiile de mâncare. La 19 decembrie 1980 a apărut „Legea pentru constituirea, repartizarea şi folosirea pe judeţe a resurselor pentru aprovizionarea populaţiei”. Prin aceasta se raționaliza consumul de alimente în funcţie de judeţ, iar cartelele la zahăr şi ulei erau diferenţiate pe categorii de populaţie. Primeau raţii mai mari cei de la oraşe şi raţii mai mici ţăranii din mediul rural.
Anul 1982 a fost cel în care s-a realizat ”Programul de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei”, prin care stabilea necesarul de calorii, raţiile de mâncare şi inclusiv standardele de greutate ale românilor
Comuniştii au stabilit că românii au nevoie doar de 2.700-2.800 de calorii. Pe an era nevoie doar de o cantitate mică de alimente de persoană: 60-70 de kilograme de carne şi produse din carne, 8-10 kilograme de peşte şi produse din peşte, 210-230 litri de lapte sau produse din lapte, 260-280 de ouă, 16 kilograme de grăsimi, ulei, margarină, 170-180 de kilograme de legume, 70-90 de kilograme de cartofi, 304 kilograme de legume boabe, 65-95 kilograme de produse din fructe, 22-26 de kilograme de zahăr. Prin decret, în 1984, s-a adoptat un nou standard alimentar şi mai redus. Românii aveau, anual, dreptul, la 39 de kilograme de carne, 78 de litri de lapte şi 166 de kilograme de legume.
Uleiul şi zahărul se dădeau o dată pe lună, raţia fiind de un kilogram. Cartelele erau cele prin care comuniştii controlau porţiile. Fiecare familie era arondată unui magazin din cartierul unde avea domiciliul.
Capul familiei se prezenta la gestionarul magazinului cu cartea de imobil pentru a dovedi domiciliul şi cu buletinul pentru a dovedi identitatea şi toate datele erau trecute pe cartelă. ”Câţi membrii locuiau în casa respectivă, atâţia apăreau pe cartelă. Dacă aveau chiriaşi se treceau şi ei. Era important să treci datele reale pentru că primeai alimentele în funcţie de câţi membri apăreau pe cartelă. Nu puteai să minţi pentru că se făceau verificări, exista sectoristul de cartier care ştia tot şi nimeni nu risca să fie sancţionat”, spunea Iulica Soare, o vânzătoarea de la Alimentara care funcţiona pe vremea lui Ceauşescu pe strada Alexandru Ghica.
Gestionarul magazinului calcula ce raţie revine fiecărei familii, iar alimentele erau date în baza informaţiilor înregistrate la magazin şi trecute în cartelă.
Pentru a induce opiniei publice impresia că raţionalizarea pâinii este o iniţiativă în folosul orăşenilor, Ceauşescu a dat vina pe ţăranii din mediul rural. În buletinele de ştiri, propaganda comunistă acuza ţăranii că vin la oraş şi încarcă zeci de pâini în sacoşe pentru a le duce la ţară că să le dea de mâncare porcilor.
Începând cu 1982, orăşenilor li s-a transmis prin canalele media controlate de comunişti că vor primi pâine pe cartelă pentru ca ţăranii să nu poată cumpăra în exces.”Cine venea la magazin, venea cu cartela. Fără cartelă nu primea pâine. Cartela avea 30-31 de rubrici, câte zile avea luna şi în fiecare zi bifam când primeau raţia”, explica vânzătoarea.
În unele judeţe cartele se eliberau pentru o lună, în altele pentru trei luni. Aproape un deceniu au supravieţuit românii cumpărând şi mâncând pâine cu raţia pe cartelă. În decembrie 89, cartele au mai fost meţinute două zile după fuga lui Nicolae Ceauşescu. Uleiul şi zahărul se dădeau o dată pe lună O dată pe lună se prezenta capul de familie la Alimentară pentru a ridica zahărul şi uleiul, câte un kilogram pe cap de membru de familie.
”Totul era vrac. Veneau cu sticle pentru ulei şi cu sacoşe de rafie pentru zahăr. Ratia lunară pentru fiecare persoană era de un litru de ulei si un kilogram de zahar si de faina. Se bifa cine şi-a terminat cota pe luna respectivă. Dacă erau două persoane, luau doi litri de ulei şi mai veneau luna următoare”, spunea aceeași vânzătoarea. ”Puii erau de regulă câte doi la pungă. Îi numeam ”Fraţii Petreuş”. Cântăreau cam cât un porumbel. Nu se găseau aproape niciodată, iar în zilele în care se băgau puii, lumea se călca în picioare. Nu îi vindeam la intrarea din faţă, ci la intrarea din spate unde se făcea buluc”, declara vânzătoarea.
Pentru a avea mai multe pungi de pui, membrii unei familii stăteau cu toţii la coadă. ”Se mai întâmpla să vină şi mama şi tata şi copilul să stea separat la rând ca să apuce trei pungi de pui. Unii se făceau că nu se cunosc între ei”, îşi amintea Iulica Soare.
